lumina de seară vorbind despre Segovia

dantelă de toamnă

domniile lor, florile de toamnă, ascultand Bach

agrişe de august şi notele de chihlimbar ale lui Gustavino

Quiero ser tu sombra

despre secundă

numele adevăratei tihne

Grădinile lumii, atât cele frumoase, îngrijite cât şi cele sălbatice, au fiecare în parte, farmecul lor. Dar o grădină părăsită va arăta întotdeauna mult mai trist decât una sălbatică năpădită de buruieni. Va arăta mult mai jalnic chiar decât o grădină îngrijită, ajunsă în proprietea vreunui grădinar "de ocazie" (în măsura în care cel care a muncit mai înainte la chivernisirea ei a putut să pună atat de mult din fiinţa lui în sufletul acelei grădini, încât "grădinarul de ocazie" să pară un intrus, un nepotrivit insoţitor, în ciuda tuturor strădaniilor sale). Strădania, spre deosebire de iubire ajunge întotdeauna pe cărări anevoioase atât la sufletul omului, cât şi la spiritul locului. De aceea grădinile părăsite oferă privelişti dezolante - ele nu sunt ocrotite. Nici măcar natura nu-şi dă osteneala acolo unde nimeni nu aşteaptă pe nimeni. E ciudat, pare incredibil, dar e adevărat. La fel se întâmplă cu hainele nepurtate, cu unele cărţi necitite, cu odăile lipsite de uşi sau ferestre. Părăsirea aduce pâcla şi năduful tristeţii fără leac. Atunci când Mântuitorul se ruga pe Muntele Măslinilor să treacă de la el paharul acela, in loc de sudoare, pe tâmplele Lui a curs sânge. Iar mai târziu, răstignit fiind, a intrebat: Părinte, pentru ce m-ai părăsit? Întreaga natură şi-a arătat atunci tulburarea şi nimeni nu mai aştepta pe nimeni. E important să putem vorbi şi despre cele bune şi despre cele mai puţin bune, mai ales dacă ştim că în sufletele noastre, nu am părăsit nici o grădină. Oriunde mă aflu sunt în acelaşi timp în grădina mea cu agrişe. Mă serbează an de an, şi în vis şi în realitate. Aveam şapte ani cand i-am promis ca va rămane sora mea pe viaţă. Cum să fie o grădină sora ta? mă întrebau prietenii. Veţi înţelege, atunci când prin transparenţa boabelor agrişelor veţi zări licărind sâmburii speranţei, când veţi simţi cât e de trecător gustul acrişor al dezamăgirii, sau când veţi desluşi cum nervura lor albă şi fină desenează precum caerul subţire şi şters al norilor, numele adevăratei tihne.

Texul la care ma holbam era aşezat în paragrafe de câte patru sau cinci rânduri, în format ”justify”. Căutam să reţin câte ceva în timp ce încetineam defilarea pachetelor de enunţuri, titluri şi subtitluri. Nu se înţelegea mare lucru dar nici nu puteai spune că incoerenţa era desăvârşită. Textul se subţia sau se lăţea, numerele din dreapta jos urmau ordinea lor crescătoare odată cu senzaţia că toată vorbăria se referea la un subiect trunchiat, şi că „aşa-zisa temă” cu literele ei bolduite selectate agresiv în „arial black” de 18, nu se regăsea absolut de loc in conţinutul celor douăzeci şi una de pagini. Înţelesesem dintru început, cu destulă dezamagire, că ceea ce se pretindea referatul acelei lucrari de licenţă, era de fapt un text copiat neglijent de pe un site oarecare de popularizare a artei contemporane. Când sila şi oboseala ajunseseră să se amestece in proporţii egale, m-am surprins privind îndelung spaţiul alb în care trei puncte ornamentale încheiau o halcă de text răscrăcărat absolut făra nici un motiv, la un rând şi jumatate. Priveam acel spaţiu alb, acea oază dintre paragrafe, cu atenţia tipică experţilor in microscopia firului de păr. În acel mic pasaj al albului dintre paragrafe am vazut imaginea tulburată a propriului meu chip reflectat intr-o picătura prelinsă la varful unui invizibil fir de iarbă. În acea formă de lacrimă alungită, nimic nu era distorsionat... Deformarea în angularitatea „ochi de peşte” nu era prezentă... Efectul unui posibil „deja-vu” nu-şi anunţa nici el insinuarea. Nimic din toate acestea, deoarece acolo, in acel mic interval alb, vedeam de aproape nimicul şi asta mi-a amintit cu exactitate fantasma care m-a trezit în zori - viziunea propriei mele fiinţe redusă la un strop.
Eul-Strop sau Eul-Picatură avea mult din mine cea de acum dar şi mai mult din mine cea din copilărie. Eram acolo cu toate bucuriile strânse într-un ghiozdănel mic de tablă pe care era pictată o fetiţă cu panglică albă în păr strângând lânga ea, nici mai mult nici mai puţin, un pelican.
Despre ghiozdanele înfăţişând fetiţe îmbrăţişând pelicani sau băieţei fugărind sau prinzând fluturi, vă poate povesti vanzatorul de la libraria din strada Viilor. El poate să apară într’un alt vis, desigur, cu condiţia ca afară să fie toamnă, aerul să aducă dinspre deal miros de pământ reavăn şi dinspre pădure miros de crengi şi frunze căzute în întâmpinarea iernii.